Balada Lui Zamolxe focul sacru Dacic

P-un picior de plai, pe-o gură de rai, strânsu-ne-am în vale, o mulţime mare. Rugul am aprins, focul am încins. La Zamolxe vrem, să ne închinăm. Doamne ne-om ruga, la puterea ta, trezire ne dai, pe-o gură de rai. Doamne, tu Stăpâne, cuvinte ne spune, de înţelepciune. Focul sa-nteţit, Zamolxe a privit, Şi-astfel ne-a grăit: - Tu poporul Meu, să ai Dumnezeu, căci preotul tău, e un deceneu. Oriunde umblaţi, voi să nu uitaţi, rugul aţâţaţi, la Domn vă rugaţi. Că din zori de zi, Eu cu voi voi fi. Iar de o fi noapte, să priviţi departe, ochiul de Mi-oţi vede, atuncea veţi crede, că la voi Mă uit, vrerea v-o ascult. Să mai luaţi aminte, crestele sunt sfinte, la popor de zei, Carpaţii-s temei. ’N codru de umblaţi, aminte să luaţi, când frunza foşneşte, Deceneu vorbeşte. Voi să-l ascultaţi, şi să vă-nchinaţi, binecuvântează, s-aveţi mintea trează. Sacru vă e plaiu, sfânt vă este graiu, inimii de foc, viaţa-i cu noroc. Voi oameni frumoşi, să fiţi drăgăstoşi. Drepţi vă ridicaţi, oamenii vi-s fraţi, ajutor să daţi. Pe cei oropsiţi, să nu-i părăsiţi. Cel ce vă mângâie, la Mine-o să vie. Viaţa de v-o daţi, să vă apăraţi, asta nu uitaţi: Veţi fi înviaţi! Vieţile-n dreptate, sunt nenumărate. Cel ce-n Mine crede, lacrima nu vede, iau suspinul greu. De poporul Meu, voi vorbi mereu, sus la Dumnezeu. Când hora-ţi încinge, la Mine-o ajunge, cântec bucuros, din omul frumos. Atunci şi alţi zei, vor avea temei, să se-nveselească, doina să pornească, şi să vă iubească. Şi când vă vorbiţi, să vă amintiţi, graiul omenos, e cel mai frumos. C-al zeilor grai, e-n cântul de nai, p-un picior de plai, pe-o gură de rai.